Hermes Mercurius Trismegistos :: Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs

Traducere din limba engleză de

Dan Dumbrăveanu / Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2006

168p., ISBN: 973-7970-58-6

Marcilio Ficino, în anul 1463, aduce în atenţia occidentului renascentist Tabula Smaragdina sau Tabla de Smarald, cu siguranţă cea mai veche operă alchemică cunoscută până în acel moment în Europa şi care tot o dată formează baza teoriei şi practicii alchemice.

Legile alchimiei sunt rezultantul celor care alcătuiesc lumea ocultului, teorii absolut necesare pentru înţelegerea şi stăpânirea universului (manipularea practică a elementelor sale prin intermediul „ştiinţei hermetice” sau „alchimiei”). Citind lucrarea, aflăm că legile tabulei sunt cu mult diferite de cele creştine, atât de diferite încât mai degrabă le vedem poziţionate în jurul mişcărilor gnostice, unde magicul e uneori tot una cu religiosul, decât în apropierea blândă a dogmei apostolice. Credinţa hermetică nu este oarbă, ea se bazează pe experimen. Atunci însă când e singură, o putem numi doar intuiţie privit ca semn sau revelaţie a voinţei divine. Practic, nimic nu e întâmplător, motiv ce impune cunoaşterea legilor materialităţii pentru ca manipulându-le să obţii eliberarea. Poate de aici şi ideea că legile (acestei lumi materiale) sunt făcute pentru a fi încălcate.

Sufletul omului ocupă un loc central în gnoza hermetică, motiv pentru care el e considerat catalizatorul oricărei formule ce se vede a fi mai apoi aplicată, ţinându-se permanent cont de jocul dualităţii. Binele şi Răul, ca noţiuni duale sunt întâlnite peste tot în gnosticism şi hermeneutică, după cum şi credinţa în existenţa metempsihozei. Se spune chiar la un moment dat că pedeapsa pentru un suflet rău e întoarcerea în târâtoare, or răutatea maximă nu se poate manifesta într-o entitate raţională decât dacă se afundă în abisul ignoranţei (cf.p.74); motiv întâlnit desigur şi în miturile gnostice, ca semn al creaţiei (materiale) demiurgice ce nu ia în seamă (cunoaştere – gnoză) atotprezenţa lui Dumnezeu. Cine-L ignoră pe Dumnezeu, nu se vede pe sine. De aici şi acuza textului hermetic la adresa ateismului (p.124).

Binele izbândeşte asupra Rpului (p.78), luptă ce în sine derulează permanent destinul umanităţii. Fiecare om îşi are deci soarta lui, cunoaşterea sau realizarea prin gnoza alechemică, putând produce efecte suficient de puternice pentru a grăbi ruparea ciclului reîncarnării, esenţa noastră eliberată permanent de materialitate se uneşte cu divinul, trăindu-şi din acel moment adevărata vaţă, cea spirituală. Parcă am fi în Matrix.

Voi încheia cu un citat ce ia în discuţie influenţa celor două principii asupra minţii umane, pentru că tot „jocul” stă pleacă de la acest tip de cunoaştere (comp. cu Fac. III, 22 – ce altceva e pomul vieţii veşnice din Facere decât piatra filosofală  a alchimiei?). El este atât de apropiat de teoria creştină – prima dată ideea este întâlnită în creştinism în lucrarea Păstorul lui Herma – încât nu ştiu cine pe cine a „plagiat”, Hermes pe Sfinţii Părinţi sau cei din urmă s-au inspirat din primul?

„Căci Mintea zămisleşte toate Conceptele sau Înţelegerile, pe cele Bune când primeşte sămânţa bună de la Zeu, sau pe cele Rele când le primeşte de la Diavoli” (p.142).

d.p.a.