Ed.
House of Guides, Bucureşti, 2007, 144p., 22,89 lei
A fost o mare surpriză pentru
mine să desopăr pe rafturile librăriei o lucrare despre a cărei apariţie mi-o doream,
nu o bănuiam a fi atât de aproape. Tracy Wilkinson, ziaristă şi pasionată de
practica exorcizării în cultul Bisericii Romano-Catolice, reuşeşte să ofere
tiparului o lucrare extrem de actuală prin abordare, să ofere o viziune actuală
asupra exorcismului în creştinismul de rit catolic. Autoarea încearcă să
cuprindă succint, în capitole foarte bine structurate fenomenul posesiunii
diabolice pe de-o parte evidenţiind frământările interpretative cu privire
la tipurile de exorcism practicate în sânul Bisericii, iar pe de altă parte,
observă balansul dintre radicalismul laic şi naivitate. Poate că în aceste
„dezbateri” nesfîrşite între sisteme stă cauza greutăţii izgonirii diavolului
(p.5).
Veche de 2000 de ani, tema utilităţii
exorcismului creştin rămâne încă actuală. Dovada o face prezentarea selectivă a
unei şedinţe de exorcizare („Prolog”, p.5-11). În capitolul întâi („Introducere”,
p.13-17), după ce stabileşte originea cuvântului „exorcism”, din grecescul oath,
cu un sens care poate pleca de la o simplă rugăciune şi urma un crescendo care
culminează cu adevărate şedinţe şi rit complex, Wilkinson ne face cunoştinţă cu
cel mai faimos exorcist catolic din zilele noastre, părintele Gabriele Amorth,
de care va aminti pe întreg parcursul lucrării.
Statutul de exorcist este greu de
acceptat de societatea civilă dar şi de Biserică. Aceasta din urmă manifestă uneori
reticienţă atunci când ritualul este aplicat: „Nu există o poziţie unitară, de
la centru: exorciştii li se subordonează episcopilor lor, iar autonomia de care
se poate bucura un exorcist poate varia de la o dioceză la alta. Mulţi oficiali
din cadrul Bisericii preferă să-l considere drept un fenomen secundar, deoarece
cei care practică exorcismul reprezintă doar o foarte mică parte a clerului” (p.14-15).
Pe de altă parte oficialii de la Vatican se mai tem de tenta de senzaţional pe
care o poate primi ritualul de exorcizare, decât de faptul că prin intermediul
său oamenii se eliberează de puterea diavolului. Diversele probleme de genul
celor enumerate mai sus nu pot opri ca numărul exorciştilor din Italia să
scadă. Ba mai mult, aceştia se asociază dând naştere diverselor orientări şi de
aici modurile diferite în care este abordat exorcismul.
„O privire de ansamblu”
(cap.II, p.18-36) nu strică mai ales în cazul în care doreşti să oferi
cititorului o privire de ansamblu asupra fenomenului posesiunii. Aşa ne
reîntâlnim cu părintele exorcist Amroth, care actualmente locuieşte la Roma şi
care, la cei 80 de ani ai săi, practică exorcismul implicat fiind în iniţierea
preoţilor tineri şi înfiinţarea mişcărilor care să propage practicarea
exorcismului de către cler. A pus bazele Asociaţiei Internaţionale a
Exorciştilor, care, din doi în doi ani se reuneşte în descret, undeva în
Italia. Biserica rămâne inflexibilă cu privire la implicarea ştiinţei, mai
precis a medicinei în ritualul de exorcizare. Atunci când medicii nu descoperă
nici o boală care să producă simptomele posesiunii, se apelează la preot care
exorcizează demonul doar după ce este autorizat de episcop (p.25). În a doua
jumătate a acestui capitol, autoarea prezintă o serie întreagă de clasificări
care privesc fie formele în care se poate manifesta influenţa diavolului
(p.27-28), dar şi cele patru căi pin intermediul cărora catolicii pot cădea
pradă posesiunii demonice (p.28-29), sau cele patru simptome majore ale
posesiunii diabolice (p.33), ori, în fine, principalele reguli pe care trebuie
să le respecte preotul înainte, în timpul şi după exorcizare, impuse de Ritualul
Roman (p.35-36). Ceea ce mi-a atras oarecum atenţia a fost un gen de
materializări produse de demon în corpul omului, victima scuipând obiecte pe
care nu le-a înghiţit şi care au apărut „din senin” în gura posedatului,
„suveniruri” pe care părintele Amorth le păstrează ca pe o dovadă a
manifestărilor exotice produse de spiritele diabolice. Se spune că mulţi exorcişti
au asistat la întâmplări mai bizare decât atât (p.34): „…preotul trebuie să aibă nervi de oţel şi foarte multă
răbdare, să nu se lase intimidat când în faţa ochilor lui se întâmplă lucuri
ciudate” (p.25). Capitolul următor al cărţii (cap.III – „Puţină istorie”,
p.37-56), pune în evidenţă nu o istorie a exorcismului creştin în general, ci
se are în vedere o abordare temporară a exorcismului în Biserica
Romano-Catolică. După ce pe scurt se definesc termeni ca „demon” (dr. Daimon
– „a fi nebun”), sau ebraicul „Satan” („adversar” sau „oponent”), ne dezvăluie
un lucru foarte important şi anume în secolul III, papa Cornelius scria despre „existenţa
a cincizeci şi doi de exorcişti în cadrul Bisericii Romano Catolice” (p.38);
iar timp de multe secole a funcţionat chiar „un birou separat pentru exorcizări,
însă pe măsură ce creştinismul se răspândea în Occident, acesta a fost
abandonat; în schimb, toţi preoţii hirotonisiţi aveau dreptul să efectueze exorcizări
(şi aceasta avea să se schimbe mai târziu)” (p.38-39). Pentru că existenţa
răului este o realitate susţinută de numeroşi teologi şi înţelepţi de-a lungul
timpului (p.43-44), atunci, în faţa ştiinţei, credinţa are un cuvânt greu de
spus, mai ales prin implicarea preoţilor în ritul sacru al exorcizării.
Realitatea existenţei demonilor e oferită de însăşi clasificările acestora,
recunoscute de Biserică, la fel ca semnele prin care descoperim că o persoană
este posedată de diavol (p.44-45). Prima parte a acestui capitol se încheie cu
o altă informaţie de interes pentru practicanţii exorcismului: „În 1576,
părintele Menghi a publicat un amplu manual pentru exorcişti. În el se descrie
pas cu pas ce trebuie făcut, textele rugăciunilor, când trebuie să se facă
semnul crucii, când trebuie să fie pus patrafirul peste victimă şi aşa mai departe.
Biserica a aprobat şi ea propriul manual pentru exorcişti, multe din instrucţiuni
fiind aceleaşi, foarte asemănătoare cu directivele curente, de ficare zi.
Lucrările părintelui Menghi au fost aprobate de Vatican” (p.45). Dacă între
secolele XIV – XVII au produs isteria vânătorii de vrăjitoare, secolele imediat
următoare (începând cu sec. XVIII), au fost caracterizate de ştiinţă, situaţie
care a dus la schimbarea modului de gândire nu doar în sânul laicităţii ci şi
în cel al Bisericii.
Cu scopul declarat de a nu face din
exorcizare un spectacol public, „la câteva luni de la apariţia noului ritual,
Biserica a emis, separat, nişte norme menite să descurajeze exorcizările
neautorizate şi ceremoniile de vindecare în masă” (p.52). Aşa înţelege Biserica
Romano Catolică să ţină fenomenul sub control, cu toate că nu toţi preoţii au
acceptat noul ritual impus. Astfel, „părintele Amorth şi alţi câţiva dintre cei
mai tradiţionalişti exorcişti încă mai folosesc vechiul ritual şi resping
modificările care se găsesc în cel nou. Dar nu se simt vinovaţi, deoarece
această practică a ajuns să fie acceptată, în prezent, până la cele mai înalte
niveluri ale Vaticanului” (p.53). Pentru că vechiul ritual de exorcizare şi-a
dovedit eficacitatea de-a lungul timpului, nu li se poate interzice practicarea
lui, cu toate că li se poate recomanda practicarea celui nou, care, aşa cum am
văzut, e refuzat de o parte din cler. Pe lângă teama de a nu se abuza de aplicarea
exorcismului, ignoranţa anumitor clerici pune în pericol însăşi recunoaşterea
realităţii răului. În ultimul mesaj al papei Ioan Paul al II-lea se arăta că
„răul nu e ceva impersonal, o forţă deterministă care acţionează în lume. Este
rezultatul libertăţii omului. Libertatea, care deosebeşte fiinţa umană de
celelalte creaturi de pe pământ, este tot timpul prezentă în orice acţiune a
răului” (p.55). Mai mult decât atât, mesajul este continuat de noul papă,
Benedict al XVI-lea care „a vorbit de multe ori despre rău ca fiind o ameninţare
omniprezentă şi tangibilă care erodează credinţa, de-a lungul şi de-a latul
pământului” (p.56). Prin aceste cuvinte, Benedict dă imbold practicării
exorcismului şi îi recunoaşte meritele în acest război: „Acum este momentul
nostru” (ibidem), afirmă Amorth. Pentru că este nevoie de exorcişti ei
trebuie formaţi pentru societatea actuală, cu toate că din punct de vedere teologic,
trebuie să deţină o foarte bună cultură în plan demonologic. Acesta este şi
subiectul capitolului V, în care autoarea are în discuţie „Exorciştii” (p.57-88).
O cunoscută universitate din Roma, „afiliată de curând cu Vaticanul,
organizează cursuri semestriale pentru preoţii ce vor să ştie mai multe despre
acest ritual şi fenomenul posedării de către demoni” (p.57). Cursurile oferă o
perspectivă amplă: „În sesiuni de către zece zile, timp de patru luni, numeroşi
exorcişti, preoţi, sociologi, oficiali din domeniul juridic şi alţi experţi ţin
prelegeri pe teme de istorie, teologie şi aspecte pastorale legate de
exorcizare şi rugăciunile de eliberare; despre rădăcinile sociologice şi
antropologice ale credinţei în diavol; despre patologia psihologică şi despre
răspunsul legal şi juridic în problema satanismului şi a cultelor” (p.57-58).
Fără să greşim, am putea afirma că scopul principal al programului este acela
de a-i face pe preoţi să deosebească o posedare de o afecţiune psihică.
Adevărul e că demonologia constituie o continuă provocare căreia nu oricine îi
poate face faţă cu succes. Este nevoie de „o pregătire multidisciplinară (care
–n.a.) va putea umple golul, în special în cazul exorciştilor lipsiţi de
experienţă şi a celor nou desemnaţi, care nu au beneficiat de o pregătire
practică” (p.58). Pe lângă aspectele de ordin teoretic se impun cele practice
care se rezolvă prin participarea preoţilor tineri sau a celor fără de
exerineţă la exorcizăti alături de cei experimentaţi. Scopul este acela de a
deosebi semnele posesiunii de boală şi de a reuşi să conducă cu succes o
şedinţă de exorcizare. Cu toate că este greu să găseşti preoţi care să-şi ofere
disponibilitatea de a deveni exorcişti, din teama de a nu fi urmăriţi de
demoni, numărul exorciţtilor în Italia este în creştere (p.59). Aceasta nu
înseamnă că lumea exorciştilor e uniformă. Spre exemplu, avem un „exorcist
vedetă”, Gabriele Nani, care participă la numeroase cursuri şi este specialist
în demonologie. Nani „se numără printre aceia care au tendinţa de a personifica
răul. El spune că teologii din zilele noastre au făcut o mare greşală declarând
că diavolul a murit, o noţiune care îi face pe catolici să nu mai fie
vigilenţi” (p.61). Asistă la multe exorcizări, iar atunci când le practică, îi
duce pe posedaţi în încăperi separate, feriţi de ochii lumii pentru a nu da
posibilitatea unei „molipsiri psihologice” (p.62).
Tot el susţine că magicienii,
dacă au încheiat un pact cu diavolul, pot arunca blesteme asupra creştinilor,
acesta fiind şi unul din motivele pentru care există cei mai mulţi posedaţi.
Metoda cea mai simplă utilizată de magie este aceea în care se foloseşte o
fotografie a persoanei care va deveni victimă, iar dacă magul intră în contact
cu ea, „poate folosi o formă de hipnoză satanică, cu ajutorul unei priviri
pătrunzătoare, prin care poate avea un control asupra victimei” (p.63-64).
Blestemul este o boală produsă de diavol. El curge prin sângele victimei şi
poate provoca până la urmă, dacă nu e îndepărtat, diferite tumori şi chiar cander.Uneori
se manifestă într-o formă exotică, pentru că cel blestemat trăieşte nişte
senzaţii greu de crezut, dacă nu esti defaţă. Un astfel de bolnav, „chiar
vedea, pe sub piele, în zona abdomenului sau stomacului, ceva care se ridică şi
se lasă în jos brusc, asemeni unui şarpe sau unei broaşte.
Persoana prinsă în capcană este
ca şi cum ar fi legată de diavol printru-un cordon ombilical” (p.64).
„Exorcistului vedetă” îi urmează părintele Francois-Marie Dermine, care
primeste titulatura de „exorcist reticient”. El declară că: „Fac asta pentru că
am fost silit – mă rog, rugat – de către episcop să îmi asum această sarcină.
Ştiu ce înseamnă. Înseamnă să nu am nici o clipă de linişte. Trăieşti în stare
de asediu, spune Dermine. Mulţi dintre cei care vin nu au nevoie de exorcist.
Eu nu sunt dintre cei care îl văd pe diavol peste tot. Încerc să privesc spre
Dumnezeu. Dar, din experienţa mea multe dintre probleme nu sunt fireşti, nu au
cauze naturale” (p.65). Aş spune că acest preot este mai degrabă raţional, pentru
că recunoaşte manifestările demonice, unele dintre ele extrem de curioase, ca
urme de picioare pe tavan (p.67). Raţional este şi atunci când afirmă că: „vina
pentru faptul că oamenii se îndreaptă tot mai mult spre ocultism aparţine
însăşi Bisericii” (p.68). În fine, nu este deacord cu aplicarea exorcismului în
orice condinţii. Cu toate acestea, raţionalitatea nu-i exclude credinţa. Atrage
atenţia că există persoane traumatizate ca în cazul unui tânăr care a făcut
parte dintr-o sectă satanistă („Copii lui Satan”) şi care se credea posedat. Cu
toate că manifesta o puternică aversiune faţă de cele sfinte, cu timpul,
asistat de acest preot şi prin rugăciune, şi-a revenit foarte mult.O traumă
puternică nu înseamnă deci posesiune, deşi nu se exclude un atac demonic. În
secţiunea dedicată „exorcistului controversat”, îl găsim pe Emmanuel Milingo
(arhiepiscop), născut într-un sat din Zambia, despre care se spune că niciodată
nu a fost desemnat ca exorcist, cu toate că practică vindecări în masă şi
exorcizări despre care cei mai fervenţi critici ai Bisericii spun că aduc mai
degrabă a ritualuri woodoo (p.81). Motivaţia lui e una simplă: „eu sunt
exorcist prin desemnare, ci prin credinţă” (p.80). Biserica nu îl excomunică,
iar dacă ar face-o, el ar lua cu sine un segmjent important din rândul
enoriaşilor catolici. Cu alte cuvinte, nu critica, ci compromisul (diplomaţia)
are ultimul cuvânt, cu toate că s-au încercat diferite metode de contracarare a
fenomenului (p.86). Capitolul V al cărţii, are în vedere „pacienţii” (p.89-112)
despre care se susţine încă de la început că majoritari sunt femeile (p.89), pe
temeiul unui verset din I Tim. 2,13-14, în care se afirmă că femeia este
vinovată pentru căderea bărbatului. Prin astfel de afirmaţii nu se face altceva
decât că se continuă greşala lui Adam care Îl acuză pe Dumnezeu că i-a dat
femeia (Fac. 3,12). De aici la discuţiile legate de sexualitatea femeii nu mai
e decât un singur pas. Spre exeplu, isteria (gr. hyster – „pântec”),
presupunea incubarea unui demon în corpul femeii. Dacă păcatul este al femeii,
despre diavol se vorbeşte în termeni masculini. Pare „evident că pornirile sale
sexuale vor fi îndreptate spre femei” (p.91). Evul Mediu e plin de absurdităţi demonice,
ele liniştindu-se oarecum în perioada Renaşterii când şi atunci moaşele, spre
exemplu, erau acuzate de vrăjitorie, mai ales când copilul murea, situaţii care
erau însă destul de dese (p.91). Autoarea ia în discuţie cazurile a trei
paciente, ultimul, cel al Francescei, mi s-a părut cel mai interesant.
Medic la un mic spital din sudul
Italiei, Francesca „nu a fost victima unei posedări totale, spune ea, ci, mai
degrabă, a unui blestem aruncat asupra ei de o femeie care îl dorea şi, până la
urmă, l-a avut pe logodnicul ei de odinioară” (p.103). Interesant este că
psihiatrul este cel care a sfătuit-o să meargă la preot, pe când mama, să
meargă la vrăjitoare, o femeie de 93 de ani, care era aproape o legendă în zonă
şi care a averetizat-o: „dacă te duci la preot ai să mori” (p.105). Când a mers
la preot, situaţia i s-a înrăutăţit. Mai mult, rând pe rând, preoţii au început
să îi refuze ritualul de exorcizare, invocând neputinţa lor în faţa demonului
care o chinuia cumplit. Între timp logodnicul a părăsit-o. Treptat, starea ei
s-a agravat atât de mult, cu toate că s-au încercat atunci când a avut ocazia,
numeroase şedinţe de exorcizare, în care manifestările ei deveneau deosebit de
violente.
Francescase gândea din ce în ce
mai mult la moarte, la sinucidere. Noaptea îi era cel mai greu pentru că nu
putea dormi, căci simţea în chip fizic prezenţa demonilor. Pe data de 9
ianuarie 2003, Francesca s-a întâlnit pentru prima dată cu părintele Milingo,
care în septembrie, acelaşi an, a reuşit să o elibereze de sub influenţa
demonică.
Francesca se simţea eliberată
(p.108). „Cultele sataniste” (cap. VI, p.113-123) sunt numeroase şi foarte
active în Italia. Cei mai activi satanişti poartă numele: „Fiarele lui Satan”. Aceştia
au la activ multe crime şi acţiuni cu scop ritual. Membrii susţin că au încheiat
un pact cu diavolul, fapt care îi determină pe exorcişti să afirme că „astfel
de cazuri sunt dovada clară a activităţii diavolului în lume” (p.113).
Majoritatea adepţilor sunt
minori, de fapt, principaliii clienţi ai poliţiei. Unii experţi în „religiile alternative”
spun că numărul sectelor satanice se ridică la câteva sute în Italia, după
alţii, mai siguri, la aproape 650 doar în regiunea Lombardia. Dintre acestea
unele au chiar site-uri şi publicaţii periodice (p.117). Aldo Buonaiuto, tânăr
preot, se ocupă de consilierea tinerilor care doresc despărţirea de asemenea
organizaţii.Face aceasta pentru a înlocui exorcismele, pe care le consideră o
practică care „a devenit primejdios de răspândită” (p.118-119). Pentru aceasta
a iniţiat o linie telefonică permanentă care răspunde la orice problemă legată
de satanism (p.119). Consilierea vine deci ca alternanţivă modernă,
exorcismului. Pentru el, răul e o chestiune indirectă, care se cuibăreşte în
viaţa omului, înfluenţându-o. Astfel răul devine un aspect ale „istoriei
personale”, e ceva ce aparţine mediului, familiei etc. El vede o concurenţă
între Biserică şi organizaţiile oculte, crimele celor din urmă trebuind
condamnate de justiţie, iar cei care doresc să iasă din organizaţiile satanice
să primească mai degrabă asistenţă decât exorcisme. Penultimul capitol (VII),
„Divergenţe în sânul Bisericii (p.), prezintă relaţia, mai mult sau mai puţin
conflictuală (p.125-126) dintre „Congregaţia pentru Adorarea Divină” şi
„Asociaţia Internaţională a Exorciştilor”. După Congregaţie, organ oficial al Bisericii
Romano-Catolice, preoţii exorcişti se bucură de anumite libertăţi, o Asociaţie
a Exorciştiilor fiind prea mult, mai ales pentru că nu poate sub nici o formă
să fie controlată. Problemele aflate în discuţie, între cele două sisteme sunt
diferenţe aproape doctrinare care au în vedere chestiunea existenţei şi
manifestării răului în lume (p.127-128). Concluzia din finalul capitolului ni
s-a părut relevantă mai ales că prezintă poziţia Bisericii: „Biserica sănătoasă
predică Cuvântul Domnului. Nu se plimbă exorcizând demoni” (p.128). În fine,
ultimul capitol (VIII, p.), „Scepticii şi psihiatrii”, este de fapt o
încheiere, căci, până la urmă, ceea ce preocupă omul în secolul XXI este încă
relaţia dintre ştiinţă şi religie. Chiar dacă nu toţi, majoritatea psihiatrilor,
psihologilor precum şi alţi oameni de ştiinţă, resping realitatea posesiunii
demonice, punându-o pe seama unor boli; iar exorcistul îl consideră o metodă
învechită, care, atunci când e utilizată, are un caracxter hipnotic asupra
pacientului (p.130). În cel mai bun caz exorcismul poate alina, nu vindeca. El
mai poate fi „un amestec de autosugestie, manipulare şi diagnostic eronat”
(p.131). Însăşi diavolul e văzut de psihiatrii ca „un super-ego răsturnat”
(p.134). Demonul vine din noi, adică noi îl fabricăm din neajunsurile şi
refulările noastre, până într-atât încât riscăm să devenim una cu închipurirea
răsturnată, cu eul nostru negativ. Din perspectivă prihologică orice aspect al
posesiunii poate fi demontat (p.135-136).
Este interesantă constatarea
medicilor în cazurile în care unii posedaţi sunt chiar fericiţi că au fost
„aleşi” de către partea întunecată (p.136). Imposibilitatea de a discerne între
boală şi posesiune a preoţilor, a dus la anumite situaţii foarte grave în care
posedatul a murit (p.136). În acest sens ne amintim şi noi de controversatul
„caz Tanacu”. Acesta este motivul pentru care Biserica a propus şi chiar impus
participarea preoţilor la anumite cursuri (p.137). Evident că nu toţi preoţii
au aplicat cele învăţate semn că nu au dispoziţia de a accepta şi aplica cele
învăţate (p.138-139). Cu toate acestea se impune ca raţiunea să se situeze pe
acelaşi plan cu spiritualitatea, căci „aşa cum a spus sociologul Lorenzo
Montali, este important să avem mintea deschisă. Dar nu într-atât de deschisă
încât să ne pierdem raţiunea” (p.140).
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu